NLP – Ce vrei să spui? VIII
Multe dintre conversațiile sau ideile noastre îndrăznețe își găsesc sfârșitul în: “nu pot”, “nu trebuie”, “ar fi mai rău dacă…”, “toată lumea știe că…” etc. Ce-ar fi dacă ne-am uita îndeaproape la aceste afirmații să vedem ce se ascunde în spatele lor? Mai des decât blocaje reale vom găsi posibilități care ne-au fost ascunse.
NLP propune acest lucru prin analizarea omisiunilor, distorsiunilor și generalizărilor din limbajul nostru pentru a elimina acele tipare de gândire care ne pot împiedica din a progresa. În continuare vom trece printr-o serie de blocaje în gândire și vom vedea câteva metode de abordare. După cum spuneam și într-un articol anterior, întrebările sunt cheia.
Omisiuni
Conform fondatorilor NLP, omisiunea reprezintă „procesul prin care acordăm atenţie selectivă anumitor dimensiuni ale experienţelor noastre şi le excludem pe altele.” Omisiunile ne permit să ne adaptăm anumitor situaţii sau să ne ascundem de adevăr. Principalele tipuri de omisiuni sunt: verbele nespecifice şi comparaţiile.
a.Verbele nespecifice – Este indicată o anumită acţiune fără a se menţiona cum anume a fost realizată. Întrebarea ce stă la baza elucidării verbelor nespecifice este „Cum anume?”. Un exemplu ar fi: ”Am convins-o să mergem.”/”Cum anume ai convins-o?”.
b.Comparaţiile – Este realizată o comparaţie fără a avea întotdeauna un termen de referinţă. Soluţionarea comparațiilor stă în identificarea termenului de referinţă. Un exemplu de comparaţie e: „Va fi mai rău!”/”Va fi mai rău decât ce?”.
Generalizări
Generalizarea este procesul prin care elemente ale unui model devin detaşate de experienţa originală şi ajung să reprezinte o întreagă categorie din care experienţa reprezintă un exemplu. Capacitatea de a generaliza este necesară pentru a putea învăţa dar poate avea şi rezultate negative. Spre exemplu, este bine să generalizăm după atingerea unui fier de călcat încins, că orice fier de călcat încins nu va fi atins. Principalele tipuri de generalizări sunt: operatorii modali, index referenţial nespecificat şi cuantificatorii universali.
a.Operatori modali – Operatorii modali sunt cuvinte ce impun reguli urmate adesea în mod inconştient. Aceştia pot fi impărţiţi în două categorii: de posibilitate şi de necesitate.
Operatorii modali de posibilitate definesc din punctul de vedere al vorbitorului ceea ce este posibil sau nu, limitând considerabil căile de acțiune. Există trei întrebări principale prin care se pot soluţiona aceste generalizări: primul pas constă în punerea sub semnul îndoielii a generalizării iniţiale, cel de-al doilea pas constă în presupunerea posibilităţii acţiunii şi identificarea piedicilor, iar al treilea pas constă în aplicarea ramei „ce-ar fi dacă”, deschizând calea pentru gândire creativă. Un exemplu ar fi: „Nu pot să fac asta”/”Ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi făcut-o?”;”Ce te impiedica să faci asta?”;”Să presupunem că ai putea, cum ar fi?”
Operatorii modali de necesitate definesc reguli privind ceea ce este necesar sau potrivit. Cuvintele prin care sunt descrişi cel mai des sunt „trebuie” şi „nu trebuie”. În soluţionarea acestor operatori modali poate fi folosit un proces foarte similar cu cel folosit în cazul operatorilor de posibilitate. Drept exemplu: „ Trebuie să fac asta”/”Ce s-ar întâmpla dacă nu ai face-o?”;”Ce te forţează să faci asta?”;”Să presupunem că nu ar trebui să faci asta, cum ar fi?”.
b.Index referenţial nespecificat – Indexul referenţial nespecificat este o metodă prin care experienţele trăite sunt prezentate într-un mod impersonal. Indică o acţiune, dar nu este foarte clar cine o execută şi cine este afectat. În procesul soluţionării trebuie identificate informaţiile care lipsesc. De exemplu: „Au fost făcute câteva greşeli.”/”Cine a făcut greşelile respective?”;”Ce greşeli au fost făcute?”, „Acest lucru nu se face.”/”Cine afirmă asta şi pe ce se bazează?”.
c.Cunatificatorii universali – Cuantificatorii universali reprezintă supra-generalizări introduse prin cuvinte ca: totul, toți, toate, toată lumea, totdeauna, niciodată, mereu, fiecare, nimeni, nimic, nicăieri etc. Modul de a opera cu acest tip de generalizări constă în verificarea veridicităţii enunţului. „Nimeni nu mă iubeşte.”/”Chiar nimeni?”.
d.Performativele pierdute – Reprezintă judecăţi de valoare şi generalizări despre lume şi viaţă a căror origine este ignorată sau pierdută. Enunţurile nu precizează de către cine, când şi cum a fost decisă valoarea de adevăr a enunţului. Performativele pierdute pot fi contracarate prin strângerea mai multor informaţii. Exemplu: „Nu este suficient de bun.”/ „Ce standard foloseşti pentru a determina că nu este destul de bun?”.
Distorsiuni
Distorsiunea este procesul care ne permite să realizăm schimbări în experienţele noastre senzoriale. Acest proces ne poate ajuta în a ne pregăti pentru experiențe viitoare iar pe abilitatea oamenilor de a distorsiona se bazează arta şi ştiinţa. Pe de altă parte, acesta poate deveni un proces limitativ în momentul în care distorsiunile contribuie la menținerea unei stări de fapt nedezirate. Principalele tipuri de distorsiuni sunt: nominalizarea, divinaţia, falsele relaţii cauză-efect şi echivalenţele complexe.
a.Divinaţia – Este un tip de distorsiune prin care propria hartă este suprapusă hărţii interlocutorului. Divinaţia implică presupunerea că ştim ceea ce gândesc ceilalţi. Acest proces poate fi contracarat punând sub îndoială modul în care această informaţie a ajuns la interlocutor. Spre exemplu:”Ştiu la ce te gândeşti!”/”Cum ai aflat?”.
b.False relatii cauză-efect – Reprezintă definirea unor relaţii cauzale false între două sau mai multe concepte. În general efectele au mai multe cauze, iar interpretarea unui efect ca rezultat al unei singure cauze limitează foarte mult posibilităţile de acţiune. Există trei metode principale pentru a contracara aceste distorsiuni: identificarea modului în care cele două elemente sunt legate, indentificarea posibilităţii unei alegeri în contextul cauză-efect, iar cea mai dificilă metodă este identificarea motivului pentru care o persoană a ales efectul respectiv în relatie cu o cauză anume. Exemplu:”Mă enervezi”/”Cum anume te enervez?”, „Ai de ales în ceea ce priveste modul în care te simţi?”, „Cum te fac să alegi să te enervezi?”.
c.Echivalenţe complexe – Reprezintă legarea a două afirmaţii în acelaşi enunţ lăsând impresia că înseamnă acelaşi lucru cu toate că sunt plasate pe diferite nivele neurologice. Contracararea acestor distorsiuni se poate realiza prin mai multe metode: punerea sub îndoială a echivalenţei, oferirea unor contra-exemple, întoarcerea elementelor echivalenţei, verificarea congruenţei cu vorbitorul. Un exemplu ar fi: „Întârzie de fiecare dată, prin urmare nu îi pasă.”/”Cum anume întârzierile înseamnă că nu îi pasă?”, „Matei a întârziat, dar nu se poate spune că nu îi pasă, nu-i aşa?”, „Prin urmare dacă unei persoane nu îi pasă, va întârzia de fiecare datâ?”, „Dacă nu ţi-ar păsa, ai întârzia?”.
Înainte de a trece la practicarea acestor întrebări în relațiile cu ceilalți, îți recomand să le aplici în conversațiile cu tine. S-ar putea să descoperi câteva lucruri foarte interesante.
Succes!
Sursă foto: Valentin Popescu
Acest articol face parte dintr-o serie pe tema NLP. Te învităm să citești şi celălalte articole pe Bring it On!
Am absolvit specializarea Marketing în cadrul “Universităţii Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi , in paralel am castigat o experienţă de trei ani în AIESEC pe management de proiect, management organizaţional şi training. În prezent sunt masterand pe culoarele aceleiaşi Universităţi în programul de Marketing şi Comunicare şi membru al unei trupe muzicale. Cred că lumea va fi cu totul alta când vom pune întrebările potrivite.
Comentarii live